De când se naște omul pe pământ,
Cu primul scâncet își anunță starea,
Suflet stingher, scânteie fumegând,
La sânul mamei simte desfătarea!
Neputincios, cu gângurit și plâns,
Cu ochii mari o caută prin casă,
Să-l ia la piept și să îl țină strâns,
Privind-o să îi spună că-i frumoasă!
Ce mare har, ce taină și ce cânt,
O-nvăluie când pruncul spune mama,
Cu drag îi soarbe orișice cuvânt,
Cu mângâieri ea îi alungă teama!
Și anii trec, el nalt și mai vânjos,
Iar ea parcă-i din ce în ce mai mică,
Slujind mereu, tăcut și curajos,
Nu are timp de greu ca să se plângă!
E spre apus, iar ochii-i triști și calzi
Împodobiți cu riduri mici și fine,
Par un ocean în care să te scalzi,
Iubire sfântă, caldă rugăciune!
Chiar de păsește-agale și-i e greu,
A sa jertfire-i tridimensională,
Vorbește pentru fii cu Dumnezeu,
Să îi păzească de necaz și boală.
Mereu se culcă frântă, lăcrimând,
În umbre-auzi: "Condu-i pe a Ta Cale!
Eu voi pleca de-aici cât de curând
Și-aș vrea să știu că nu se pierd în vale!
Rămâi cu ei și-atunci când n-oi mai fi
În preajma lor! Fă-i să-și cunoască starea,
Să ne vedem cu toții-n veșnicii,
Atât mai vreau, s-asculte toți chemarea!"
E spre apus, iar chipu-i cald și trist,
Împodobit cu riduri mici și fine,
Privește spre imensul ametist,
Refugiu pentru timpul care vine!
14/05/2024, Barcelona- Lucica Boltasu